Dragii mei, ati iubit vreodata pe cineva intr-atat de mult incat sa declarati razboi propriei voastre persoane, propriului vostru egoism? Sa le dovediti in lupta, si sa puneti astfel, fericirea celuilalt inaintea propriei voastre fericiri? Asta chiar daca ar presupune sa pierdeti pt totdeauna acea persoana de langa voi? Sacrilegiu, sacrificiu, nebunie fara margini, etc. fiecare dintre voi ar putea sa vina cu propria sa definitie cu privire la o astfel de abordare brutala a problematicii fericirii. Eu pot sa banuiesc doar, ca ai nevoie de o doza importanta de altruism si intelepciune ca sa pleci pe drumul asta curajos al implicitei metamorfoze spirituale.
(Auto-suficientza, egocentricitate mascata ori la vedere, tentacula parsiva implantata in propriul-meu-amor, ai fost excomunicata, nu mai esti bine-venita pe meleagurile aflate in posesiunea mintii si vointei mele! Piei materie gelatinoasa care ai supt seva acestui nefericit, hranindu-ti lacomia, lasandu-l singur, prada intunericului. Dispari, si ia-ti si mantaua neagra sa-ti tina de urat. Ridica valul umbrelor de pe ochii lui, reda-i albul ochilor, cruta-i vederea, ai facut si asa destul rau!)
Eu n-am sa inteleg niciodata acele persoane care decreteaza sec, de la inaltimea sufletelor lor minuscule, ca ele nu au iubit pe nimeni, niciodata ... In mod normal as incerca sa fug de genul asta de oameni, pe care mi-i inchipui ori prea nebuni, ori prea mincinosi. Persoana mea nu debordeaza nici de prea mult altruism, nici de prea multa inteligenta, sunt mai banal chiar decat acoperisul de paie al unui zgarie nor din Manhattan, sau poate tot la fel de folositor ca un robot de bucatarie in mainile oamenilor epocii de piatra(putina auto-ironie, ca sa raman in echilibru fragil), dar cu toate astea, am momentele mele rare de clar-viziune a lucrurilor, dupa cum NU se poate deduce din cele ce urmeaza :
Stii, desi te-am iubit, ma vad acum prins intr-o hora muta, absurda, desfasurata intr-o atmosfera rece de continuu priveghi. Ma tin de mana cu Neputinta, Regretul, Incertitudinea, si alti cativa carora le lipsesc tag-name-urile, dar care-mi zambesc generos, precum niste varcolaci, cu caninii la vedere. Ma macina o intrebare: Si daca n-am luptat niciodata suficient de mult pentru tine? Mereu m-am imbufnat, mi-am luat jucariile si am dat bir cu fugitii inca de la primele obstacole, pt ca mai apoi sa te rog sa ma ierti, sa ma primesti inapoi sub aripa prieteniei tale. Iar lucrul acesta l-am repetat de cateva ori, mi te-am rupt de la suflet pt ca nu ma iubeai, iar apoi din cale afara de nefericit cautam intelegerea, iertarea si iubirea ta. Si baietii pot fi suparaciosi! Stiu ca nu-s demn sa fiu iubitul tau, iar un simplu prieten nu ma pricep sa fiu, am incercat, dar fara succes! Sunt un Miki care ti-a adus numai batai de cap, si din cand in cand(atunci cand supararea mi-a intunecat mintea) niste jigniri nemeritate. I'm a bad looser, now i know that! As mai fi avut atatea sa iti spun, lucruri frumoase pe care doar tu sa le auzi, pt ca doar tu le meriti, pt ca doar tu esti importanta, pt ca orice as face gandul meu bun se intoarce la tine, precum un porumbel voiajor pe care candva amandoi l-am adoptat, dar pe care doar eu il mai hranesc astazi, cu franturi de amintire vie si speranta desarta. Mi-ar placea sa realizezi intr-o zi cat de mult ai insemnat pt mine, si inca mai insemni! Nu stiu la cine ar trebui sa ma rog sa ne dea mai multa minte. Si nici cui, tie sau mie ?! Imi pare rau pt ca n-am stiut sa fiu mai intelegator, mai rezonabil, e drept, nu ma pricep deloc la fete! Imi este dor de tine, intotdeauna mi-a fost! Si de Oana imi este foarte dor!
N-ai sa-mi raspunzi, dar banuiesc ca merit asta! Esti fata pe care am iubit-o cel mai mult de pana acum in viata mea, si mi se pare corect sa platesc pt acest lucru. Fericirea imi este refuzata in mod constant, fuge de mine de parca ar concura la proba de 100 de metri garduri de la Olimpida, fuge de rupe pamantul. De cateva ori m-a palmuit, dar a avut grija sa nu dea prea tare, iar dulceata caldurii de pe chipul meu s-a evaporat cu o viteza mult prea mare. Vreau sa stii ca nu sunt suparat pe tine, te pot intelege, e viata ta, fericirea ta. Mi-ai oferit sansa sa te fac sa te indragostesti de mine, iar eu am dat-o in bara. Am ratat cu poarta goala, ca sa fac o analogie cu un sport tare drag tie. Asa e in viata, ca si in fotbal! Spun mereu ca eu nu regret nimic in viata, dar uite ca nu-i chiar asa! Regret ca s-a sfarsit astfel prietenia noastra, mi-as fi dorit sa reusesc sa te fac sa intelegi ca dragostea mea pt tine era mai puternica decat orice pe lumea asta. M-ai fi iubit poate si tu, mi-e greu sa cred ca cineva care m-ar cunoaste cu adevarat, nu ar reusi sa ma iubeasca(dar poate ca sunt prea vanitos cand spun asta). Ce ma fac daca o sa te intalnesc vreodata pe strada? Care dintre noi isi va feri primul privirea? Ai sa poti auzi tropotul inimii mele, sfarseala din corpul meu, dezintegrarea fiintei mele, valul de regrete dureroase? Nu-ti cer nimic, pt mine a fost o placere sa te cunosc si sa fiu indragostit de tine si daca as putea s-o iau de la inceput, as face-o fara pic de tagada! Stiu ca nu ai sa-mi mai vb niciodata, si asta doare! Sper sa-mi gasesc linistea sufleteasca intr-o buna zi, vorba unor comentarii de pe blog! Amin !
Imi dau pana si eu seama ca n-am niciun drept sa reapar asa cand mi se nazare mie, ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat. Eu singur, cu manuta mea m-am trecut pe lista naufragiatilor, a disparutilor, iar acum ma intorc, precum o fantoma, sa bantui lumea .... nu prea se cade! Cred ca te cunosc suficient de bine incat sa-mi dau seama ca m-ai iertat pt toate lucrurile urate pe care, pe nedrept, ti le-am spus. Dar pe de alta parte, simt ca nu-ti doresti ca eu sa mai am in vreun fel de-a face cu viata ta. Sunt un capitol inchis, ciudat, dar chiar asa ma simt, un capitol inchis intr-o carte veche, legata si zavorata intr-un cufar. As putea incerca sa strig(cred ca asta e noima mesajelor astea), dar stiu ca nu vei dori sa ma auzi, si e firesc! Cine vrea sa reinvie mereu si mereu o fantoma? Nu pari genul care sa iubeasca fantomele, asa ca te inteleg daca o sa alegi sa-ti vezi de prezent si de viitorul tau stralucit, si sa lasi in seama unor cosmaruri anumite fantome. Am ales sa te cred, cand mi-ai zis ca nu ai vrut niciodata sa ma faci sa sufar. Eu singur am ales sa ma las sa sufar, pt ca nu stiu o alta cale si poate pt ca merit asta. E oarecum dulce-acrisor, purificator si inaltator sentimentul ca suferi din dragoste. Mi se pare cel mai bun mod de autopedepsire, cel mai potrivit, cel mai desavarsit. Daca merit vreo pedeapsa pt vreun pacat, atunci aleg sa sufar din dragoste, iar daca asta n-o sa ma omoare ... restul de suferinte vor fi joaca de copil.
Rabdarea ta are si ea o limita, iar eu am incalcat-o in cateva randuri; ultima oara mi-a fost fatala. Ai dreptate sa nu mai apleci urechea la vorbele mele, cu cat sunt mai sincere cu atat par mai goale si fara sens. Te-am pierdut pt totdeauna de asta data, sau poate ca nu te-am meritat niciodata! Am sa pastrez toate amintirile placute in legatura cu tine, doar ele merita pastrate. Esti o fata deosebita, am stiut-o intotdeauna, dar n-am avut inteligenta necesara sa ma ridic la nivelul asteptarilor tale. Drama vietii mele : gramada de neuroni lenesi din capul meu a reusit sa-i corupa si pe ceilalti 2-3, mai sprinteni, ca e superfluu sa faca pe eroii. Te-am iubit, si voi continua sa ma gandesc la tine, pt ca oricum, tu ai devenit parte din mine. Poate intr-o buna zi vom vorbi din nou, cand imi vei fi iertat toate derapajele mele, toata gelozia si prostia care m-au impins catre un suicid emotional. T UV-esc! Mi-e dor de voi!
Iarta-ma ca te-am deranjat, n-am crezut vreodata ca am s-o mai fac, dar ... nu e niciodata usor sau suficient sa pui o bariera cu semnul "Uit-o, nu-i de nasul tau!" si sa te astepti ca asta sa rezolve totul, ca am sa uit ca mi-ai fost candva draga. Iti multumesc pt clipele minunate petrecute impreuna(cred ca ti-am mai spus asta), cred ca am stiut inca de atunci ca intre noi totul s-a terminat, cu toate astea nu-s surprins ca eu inca tin la tine, si nici tu nu ar trebui sa fii. Desigur, asa am consimtit amandoi, ca asa este mai bine sa nu ne mai vorbim niciodata ... Mi-as fi dorit sa fiu si eu la fel de puternic ca tine, in materie de gestionat sentimentele, dar nu-s! Pt mine era ceva firesc sa fiu indragostit de tine, chiar si atunci cand credeam ca te urasc, de fapt eu tot te iubeam. Singura alinare pe care o gasesc, ar fi aceea ca-mi dau seama ca meriti pe cineva mult mai bun decat mine. Iti doresc tot binele din lume si-mi doresc sa fii fericita! (stiu ca lucrurile astea mi le doresti si tu) Ma simt mult mai bine acum dupa "spovedania asta", intotdeauna m-am simtit foarte atasat de tine, iti multumesc ca ai fost atat de buna cu mine!
"Durerea isi schimbase culoarea, se mutase in spectrul tamaduirii" (John Updike - Centaurul)
Ps. Ati urmarit o abordare masochista a unei etape din viata mea. Dati-mi fericirea pe mana, si am s-o fardez in chip de clovn care rade cu un ochi si plange cu celalalt. Dar daca, vorba unui geniu al literaturii universale, Marin Preda, in Delirul ... (cu aproximatie, citez..) .. "daca am lasat fericirea sa treaca pe langa noi, si nu am schitat nici cel mai marunt gest pentru a o retine?" (sigur nu era asa citatul, dar sper ca se intelege macar ideea care transpare din el)
Sa ne intelegem, Oana este cea mai buna prietena a Roxanei. Iar ca tabloul sa fie de un absurd absolut, tin sa reafirm ca Roxana n-a fost niciodata iubita mea, doar cel mult o prietena.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.