Hamburg 2.0

In mod neasteptat si nedorit, iata-ma pentru a doua oara in mai putin de o luna de zile in frumosul port german Hamburg. Daca in urma cu o luna, eram tot numai zambet si speranta, radios precum un soare de primavara, acum ca ma repatriam, eram personificarea unui sac burdusit de ganduri, de nori negri si grei. Plecasem val-vartej din Waabs-ul plin de neimpliniri, asta dupa ce dimineata mai avusesem o ultima tentativa in incercarea de a-mi gasi ceva de lucru prin Eckernforde. Esec total. Deja ma impacasem cu ideea ca Germania e un capitol inchis si d-abia asteptam sa ma vad in tren cu destinatia "anywhere else but here". Ma interesasem de pretul unui bilet Eckernforde-Bucuresti, iar acum asteptam nerabdator sa-mi inchei conturile definitiv cu Angelo(patronul pizzeriei), ca mai apoi s-o iau efectiv la goana din locul ala posedat si plin de ghinion. Sicilianul nu m-a dezamagit nici de data asta, mi-a dat mai putini banuti decat ar fi trebuit sa-mi dea, dar mi-a dat totusi atatia incat sa-mi zic ca nu se merita sa merg la politie sa-l reclam. Eu vroiam sa scap din locul acela cat mai degraba, sa pun o cat mai mare distanta intre mine si Waabs, si asta in cel mai scurt timp. Numai asa puteam sa incep sa respir din nou. De multe ori am avut strania senzatie ca o punga de plastic imginara, strategic plasata, ma impiedica sa respir in voie, ma sufoca. Atmosfera era apasatoare, iar in cazurile fericite, doar cinica.

In ultima clipa, si dupa o conversatie in tara cu sora-mea, am hotarat sa iau autocarul, la intoarcerea in Romania. Atata doar ca trebuia sa ma grabesc sa ajung la Hamburg in timp util, sa-mi cumpar bilet. Era si mai ieftin astfel, cam cu 100 de euro. Asa ca i-am aruncat un bye-bye scarbit lui Angelo, si, preocupat, m-am grabit sa prind autobuzul spre Eckernforde, de acolo trenul spre Kiel, si in continuare un altul pana la Hamburg. Deja mersul cu trenul prin Germania nu mai avea niciun secret pentru mine, nimeni nu stia mai bine ca mine cum ii spune la peron in limba germana..

Germania e un taram frumos. In nordul extrem, unde am stat eu, la doar cateva ore de granita cu Danemarca, pe malul Marii Baltice, cerul era mereu brazdat de nori pufosi, campiile pline de lanuri de rapita, ce te ademeneau cu galbenul lor sfios, iar racoarea si briza marii isi faceau acut simtita prezenta in aerul sarat si rece ce te izbea cu sete, patrunzandu-ti adanc in nari, rostogolindu-se violent pe piele. Vantul adia vrajit si aduna intr-o simfonie magica nelinistea valurilor marii, unduirea gratioasa a lanurilor nesfarsite de galben si incremenirea placuta a acestui colt frumos de lume. Toate acestea transpuse magistral pe fundalul unui cer de un albastru ireal. Era doar calmul dinaintea inceputului de sezon estival.
Ce mi-a atras atentia, in afara frumusetii locurilor, a fost si frumusetea copiilor germani. Ii intalneai la tot pasul, in autobuz sau pe strada, mergand sau venind de la scoala. Frumosi, dezinvolti, sanatosi, blonduti aproape cu totii, rumeni la fata, plini de viata si destul de cuvinciosi. Pentru un moment am avut sentimentul ca ma aflu in prezenta unei rase superioare, arieni pur-sange. Toate bolile si grijile din lume pareau sa-i ocoleasca pe acesti copii, mai mult decat pe altii, italieni sau romani. M-a frapat tineretea si frumusetea lor. I-am admirat precum admiri un tablou deosebit, cu ochii unui exeget in arta frumosului, cu o curiozitate indreptatita, cu o inima curata si un zambet perceptibil. Am banuit ca la mijloc trebuie sa fie vorba de aerul curat de mare, de un regim alimentar sanatos, bazat mult pe peste proaspat, dar si de filonul lor genetic. Pareau rude ale vikingilor de altadata acesti copii frumosi ai Marii Baltice.